…sa nu plang pentru un baiat, ca nu merita…dar niciodata nu reusesc sa o ascult in asta

…ca lucrurile care ma supara acum sunt fleacuri si am sa trec peste ele chiar daca acum imi pare ca mi se surpa lumea sub picioare

…sa fiu mai nesimtita caci bunul simt nu ma duce nicaieri dar sa nu il uit cu desavarsire

…ca totul se intampla cu un motiv si ceea ce imi e scris nu ma ocoleste (nici ce e bun, nici ce e rau) dar in toate exista un echilibru

…..ca ma iubeste si ar fi vrut sa nu cresc mare…

si nu e o zi urata. nici macar de asta nu ma pot plange. e atat de cald si de frumos afara incat imi vine sa ies la plimbare (dar stii prea bine ca nu pot). sunt blocata aici cand gandul meu zboara spre locuri aflate la ani lumina distanta. si la mare…

si mi-e ciuda. ca am fost prea intelegatoare. oare era mai bine sa ma enervez si sa plang si sa ne certam? doar stii ce cred eu si anume ca azi am voie orice. ca doar eu contez si pot fi oricat de egoista imi doresc. dar nu mi se pare corect. nu e drept sa spui ca nu vii din cauza faptului ca ai de invatat. nu e drept sa gasesti in asta o scuza si sa nu fii azi aici, sa ma lasi atat de singura dar in schimb sa nu piezi nici un minut din ziua asta citind afurisitele alea de cursuri.

si stii ce e ironic? ca daca situatia ar fi fost invers eu as fi venit. as fi stat treaza apoi noptile, as fi invatat pe tren, as fi facut tot posibilul sa am timp si de invatat, dar as fi venit la tine. iar asta e cu adevarat trist…..

mi-am dat seama de ce acum aproape 5 ani (in aprilie ne serbam) am pornit acest blog. ce m-a facut de fapt sa simt nevoia de a scrie atunci si ce ma impiedica sa o mai fac acum. si credeti-ma, asta e cu siguranta o idee care merita auzita. deci ciuliti bine urechile ( in cel mai virtual mod cu putinta) si haideti sa dezbatem un pic subiectul acesta. acum 5 ani eram o persoana diferita. anumite circumstante din viata mea de la acel moment au facut sa am o gramada de lucruri de spus dar sa imi fie practic imposibil sa le spun persoanei care ar fi trebuit sa le auda. si atunci, pentru ca toate acele ganduri nerostite se coceau in mintea mea si amenintau sa ma sufoce, am folosit blogul ca o supapa de salvare care lasa sa curga tot ceea ce mintea mea nu mai era in stare sa stapaneasca. si din tristete si durere s-a nascut ceva frumos. s-a nascut Chagrin…

de ceva vreme lucrurile nu mai stau chiar asa. timpul schimba oamenii si m-a schimbat si pe mine. imi place sa cred ca am crescut si am mai invatat cate ceva, dar cred ca mai simplu ar fi sa recunosc ca si iubirea nou descoperita in viata mea a avut multe de spus in aceasta privinta. oricum, in prezent nu mai am nevoie de mijloace auxiliare de comunicare deoarece nici curajul de a spune ce am pe suflet si nici persoanele care sa asculte  nu imi lipsesc.

atunci vroiam sa fiu auzita fara a fi nevoita sa imi asum responsabilitatea cuvintelor mele vizibila in reactiile si raspunsurile care ma speriau (caci numai de bine nu aveau cum sa fie). acum sunt innebunita dupa reactii si feedback si parca nu mai am rabdare sa aud pareri si raspunsuri fata de ceea ce am avut de spus (sunt convinsa chiar ca pana si cu o reactie negativa m-as descurca, numai reactie sa fie).

dar ce se intampla cand nici ce e acum si nici ce era atunci nu mai functioneaza?

Nu am chef nici sa scriu la dizertatie. desi trebuie sa recunosc ca intr-un fel imi place procesul acesta ciudat de creatie din care se nasc zi de zi pagini de teorie. dar in acelasi timp nu pot sa nu le compar cu roadele inpiratiei de acum 3 ani si isi pierd din stralucire prin comparatie. sa spunem ca eram mai concentrata atunci…

Nu am chef sa merg la munca. desi atat de mult timp am fost mandra de slujba mea si de faptul ca imi place ceea ce fac, ca ma gandesc cu drag ca vine o noua zi cand merg la serviciu. si cu toate ca sunt intr-o minivacanta de 4 zile ma gandesc cu tristete ca o noua saptamana a inceput si candva tot va trebui sa ma intorc.

Dar am chef de plimbare. de hoinarit prin oras sau pe langa. de lasat vremea asta frumoasa de primavara sa ma binedispuna. am chef sa ma las mangaiata de soare, sa cutreier fara tinta si sa ma simt parca trezita dintr-un somn lung si adanc. am sa adun energie si sa eman binedispozitie.

Am chef sa cant, sa dansez si sa iubesc. sa scarman pisici si sa ma joc. am chef sa rad si sa beau vin, sa facem dragoste ca doi nebuni toata noaptea si sa ne trezim apoi cu zambetul pe buze unul in bratele celuilalt

Am chef de tine ….

Asadar ajungi la intrebarea “Cui te poti destainui cu adevarat ?” cand toti sunt prea ocupati sa-si construiasca propria lor lume privind cu desertaciune  orice trecator indiferent ca el poate fi omul pe care l-ai asteptat o viata intreaga si la care poate ai visat nopti la rand…indiferent ca el poate e omul care ti-a facut inima sa bata de zeci de ori mai repede …indiferent ca poate el ti-a oferit lumea lui si ai fost prea orb sa vezi caci darul lui e propria lui inima ….

Cand gandurile pun stapanire pe tine si simti ca ti-ar fi mai bine fara ele esti dispus sa renunti la ele, dar ele  sunt oare dispuse sa renunte la tine?

“Suntem ceea ce gandim, tot ceea ce suntem ia nastere din gandurile noastre, cu gandurile noastre construim lumea.”

cand strangi prea multa amaraciune, nu vrei sa mai ierti. caci paharul ti-e prea plin de data asta. si unele lucruri nu se pot uita.

cand ai prea mult timp sa te gandesti, iti aduci aminte. si te enervezi caci stii prea bine ca nu are nici un rost.

cand tristetea te invaluie si umerii ti-s apasati parca de greutatea intregii lumi, ti-e dor. ce frumos era….

cand razi e mai simplu. prea multe se intampla ca sa ma ai si gandul asta…

cand numeri lunile iti pare ireal. si nu intelegi sirul evenimentelor care te poarta prin viata…si cum de acolo ai ajuns aici.

cand toate drumurile iti apar in fata ochilor nu stii pe care sa il alegi. ce ai sa pierzi si ce ai sa castigi. dar stii ca intotdeauna pierzi ceva….in viata nu putem avea totul.

cand mergi mai departe te autoconvingi ca nu are rost sa privesti in urma. si iti e bine asa pentru ca la ce bun acum sa te gandesti la ce a fost? trecutul oricum nu il poti schimba.

dar cand prea multa fericire doare, crudul adevar ia forma unei singure intrebari….si daca….?

Si daca Si daca ramuri bat în geam Si se cutremur plopii, E ca în minte sa te am Si-ncet sa te apropii Si daca stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Inseninându-mi gândul. Si daca norii desi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte sa-mi aduc De tine-ntotdeuna.

Mihai Eminescu – “Si daca”

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 9,100 times in 2010. That’s about 22 full 747s.

In 2010, there were 78 new posts, growing the total archive of this blog to 292 posts. There were 33 pictures uploaded, taking up a total of 3mb. That’s about 3 pictures per month.

The busiest day of the year was August 5th with 112 views. The most popular post that day was caldura mare mon cher…..

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were outofmylifeandmymind.blogspot.com, najdhya.wordpress.com, en.wordpress.com, mail.yahoo.com, and meebo.com.

Some visitors came searching, mostly for te iubesc, despartire, te iubesc mult, memories, and iubesc.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

caldura mare mon cher…. August 2010
2 comments

te iubesc! te iubesc? November 2009
1 comment

untitled June 2009

asa n-a fost sa fie… August 2009
5 comments

descrierea unui barbat…. September 2009

ma nelinisteste absenta asta indelungata din lumea virtuala. nu seamana a persoana care ma credeam. si totusi nu imi lipseste nimic. ca si cum prin minune golul ala imens s-a topit si potopul de cuvinte pe care l-am nascut ca sa il acopere s-a potolit. nu a ramas nici urma din tristetea aceea dulce amaruie care imi bantuie noptile. si nici insomniile care imi macinau nervii nu stiu unde s-au dus. de uitat insa nu uit. si chiar de pare ca am abandonat de tot coltul acesta de lume, eu stiu ca am sa ma intorc mereu acasa.

mi-e dor de insomniile mele. de tulburarile copilaresti care imi acaparau gandurile si imi framantau diminetile. de mailurile lungi si incalcite care imi furau atentia si o munceau in litere si idei. si mi-e dor de oamenii care au trecut prin viata mea iar eu i-am uitat. de senzatiile si dorurile de atunci. de fete fara nume, de cuvintele astea fara sens ce mi se insiruiesc in fata ochilor si care nu vor sa piara parca in abisurile memoriei.

ma intreb uneori cand mi-am pierdut curajul. obisnuiam sa fiu atat de curioasa…de indrazneata. iar acum imi pare ca toata aceasta furie a descoperirii si a experimentarii s-a potolit prea repede. si unde sunt acum intrebarile si jocurile? unde sunt angoasele, caderile ( oh, acele superbe caderi in gol) si senzatia de pierdere de sine? unde sunt regasirile, accesele de energie si zambetele radioase? unde sunt cantecele si nebuniile ?

as face o prostie. as intra intr-un bucluc ( cand am invatat atat de bine sa ma tin departe de ele?) sau m-as incalci de buna voie in cea mai ciudata situatie pe care mintea mea o poate gasi. as face ceva neplanificat, negandit, neanticipat. as face o nebunie….

oare mai am curaj?

povestea pe care am sa ti-o spun nu e cunoscuta. e o poveste mica de tot si inca neterminata . o poveste rosie, caci rosu musteste de viata, de dragoste si pasiune. o poveste cu doi copii : un baiat si o fata. si ca orice poveste incepe cu “a fost odata…”. in timpuri indepartate sau in alta viata probabil, cand firul lucrurilor curgea lenes si fara sa se grabeasca, a fost pe atunci o fata nici fiica de imparat nici de taran, nici frumoasa frumoaselor dar nici muma padurii. unii ar spune chiar ca e frumoasa. ochii ce-i drept ii sclipesc cu flacari cenusii si-s ca doua ape tulburi ce tremura in albastru sau gri verzui…
viata fetei era relativ simpla. in ciuda straniului talent de a atrage incurcaturi si complicatii, in ultimii ani drumul i-a fost lin si potolit, nici creasta muntelui cu poteci inguste si inaltimi ametitoare, nici valea adanca cu prapastii fara fund. si chiar daca poate fericirea ii scapa cumva printre degete, echilibrul relativ in care evolua era destul sa o faca multumita.
a fost si un baiat. un chip frumos cu ochii limpezi si verzi. cu buze moi si incapatanate caci refuzau sa se deschida fie si in cel mai firav suras in fata aparatului de fotografiat. cu idei romantice si intuitii stranii. si cu o curiozitate de nestapanit. de fapt….poate vina in parte o poarta curiozitatea lui. altfel probabil cei doi nu s-ar fi intalnit. si povestea cu adevarat abia atunci incepe.
cand destinele li s-au incrucisat prima data nu si-au dat seama. au ras, au vorbit….si s-au simtit bine. lumea nu li s-a zguduit din temelii si nici nu au fost strafulgerati de idee. cand au continuat sa vorbeasca a fost placut. si intalnirea planificata a fost un pas firesc.
dar cand s-au vazut pe peronul acelei gari, cand golul din stomac a capatat proportii de gaura neagra, cand o imbratisare neasteptata a ascuns tremurul vocii si toate emotiile ce li se inecau pe buze….atunci au stiut. a fost simplu apoi… sarut dupa sarut si tot nu era destul. lipiti unul de celalalt si tot vroiau mai mult.
astazi….sunt inca impreuna. si se iubesc ca doi nebuni. sunt fericiti si nedezlipiti cand sunt impreuna. si asteapta cu nerabdare si infrunta dorul cel napranic cand distanta ii desparte.